Discurs despre “Micul Prinţ” – A. de Saint-Exupery

Joia trecută am avut plăcerea şi onoarea să ţin un mic discurs despre importanţa recitirii unei cărţi, şi anume a “Micului Prinţ”.
Cu siguranţă subiectul este cu mult mai general: nu e vorba doar de o recitire a unei cărţi în particular, ci de o reabilitare a unei relaţii, a unei atitudini, care a fost formată nu numai de oameni, dar a şi fost influenţată de ipostazele în care se aflau oamenii. De exemplu, deseori se întîmplă că facem cunoştinţă cu cineva, apoi ne formăm o impresie despre persoana dată. E coplicat să ne facem o impresie oricît de obiectivă despre persoană, deoarece comportamentul, atitudinile sale nu erau formulate numai de “eul” său (obiectul nostru de studiu), ci şi de condiţii în care a fost pusă “husa” acestui eu – omul.
Deci, vorbeam de “Prinţ”. E o operă superbă, pe care nu am avut posibilitatea s-o admir la o vîrstă mai fragedă. Însă, vizionînd odată postul de TV “Kultura”, am sesizat accentul serios pus pe această carte. Era privită drept metodă educaţională perfectă nu numai pentru copii, ci şi pentru adulţi, era pusă în rînd cu “Maestrul şi Margareta”, “Faust” şi multe alte mărgăritare ale literaturii universale. Atunci am încercat să o iau de la biblioteca şcolară.
Am rămas frăpat. Tot ce era considerat de mine ca un scop existenţial suprem am regăsit aici. Ceea ce admiram la Confucius, am regăsit aici. Sentimentul concentrat al lui Bradbury l-am văzut aici. “Prinţul” este o totalizare a unei scheme filozofice. “Prinţul” calcă şi în metafizic, nu fără a fi însă existenţial, dar totodată neatins, imaculat prin toată naivitatea pe care o oferă.
Pe departe nu e o operă pentru copii. E doar un pretext pentru a evoca într-un mod mai sublim toate viciile omeniei şi unica metodă de a asambla o concepţie în inima unui cititor tînăr. Doar prin faptul că e dedicată copiilor, cartea schimbă cu mult mai mult în viaţa omeniei. Ea clădeşte fundament acolo unde el şi trebuie clădit, ea o face pentru ca copilul să-şi creeze o impresie despre “bine” şi “rău” odată cu stabilirea diferenţei dintre “lapte” şi “peşte”. Binele şi răul devin tot atît de evidente pentru copil, cum sunt evidente culorile, aceste noţiuni devin expresii indiscutabile, idei absolute, ca nişte axiome pe baza cărora se va construi figura Omului Suprem – a Omului Simplu şi a Omului Amaterial.

E o operă de căpătîi. O operă care ne evidenţiază efemerul materialului. E o operă care dă o noţiune cuvîntului “fericire”. Pînă cînd e cea mai apripoată noţiune pe care am găsit-o.